When I think I think I shouldn't think

I think of all the things the world offers and of how insignificantly few are those I dare experience.

I think of the overwhelming, the breathtaking, the striking and then of my daily routine.

I think of the selfishness of having 1 life.

I think of the unfairness of not having the option to make the most out of it.

The less I think, the happier I am.

Pe mine mie redă-mă

Îmi aduc aminte de vremea când eram mică şi aş fi putut să stau cu zilele în faţa oglinzii maimuţărindu-mă şi visând cu ochii deschişi; si îmi mai aduc aminte că nu de puţine ori, în faţa oglinzii, mă întrebam: oare cum o să arăt eu când o să fiu mare şi oare cum o să fiu?

Pentru prima parte a întrebării aveam o imagine foarte clară de cum aş fi vrut să arăt când o să fiu mare: o brunetă cu părul lung şi lins şi pielea albă, subţirică şi cu nasul, dă Doamne, mai mic. Aparent acesta era idealul meu de frumuseţe feminină, la frageda, precum un biscuite danez cu unt, vârstă de 5-6 ani. Ah, şi mai trebuia neapărat să fie şi nişte tocuri în peisaj, preferabil saboţii aia albi cu talpă de plastic şi flec metalic; trebuiau să facă ţoc-poc şi să afişeze unghii roşii ca cocoşii şi frumos îngrijite. Nimic pe lumea asta nu-mi plăcea mai mult decât o pereche de tocuri!  În afara de imitatul persoanelor şi inventatul personajelor şi poveştilor, dar asta poate fi o altă poveste.

Pentru a doua parte a întrebării, răspuns n-aveam; mă tot codeam şi răsuceam, şi mai pufneam şi răbufneam însă chip să îmi imaginez sau să-mi plăzmuiesc din dorinţe ascunse un caracter nu era; deşi îmi doream cu ardoare să devin cântăreaţă, for the glamour/prezentatoare tv, pentru că erau frumoase/învăţătoare, pentru că erau şefele/vânzătoare, pentru că butonau casa aia mare şi albastră de marcat; Ţeluri pentru toate buzunarele, să zic aşa; văd că îmi dozam destul de bine speranţele şi prin urmare îmi amortizam destul de bine şi dezamăgirile.

Mai apoi, când am mai crescut aşa... cam cât să înceapă să-mi miroase transpiraţia, da, chiar aşa, aţi citit bine, adică undeva pe la 12-13 ani, toate cele de mai sus erau de mult uitate; cu alte cuvinte, mă durea-n bască de viitor şi de look-ul meu; probabil de aia afişam cu non-şalanţă un bob foarte scurt şi ... "ca din bardă" ca s-o citez pe subtila şi finuţa ca sârma ghimpată profesoară de geografie pe care o aveam la acea vreme; drept e că nu mi s-a chiar rupt la auzul acestei afirmaţii însă m-am gandit eu că nu are rost să mă uit în gura uneia care are ruj pe dinţi şi vorbeşte cu precipitaţii... şi care scuipă flăcări metaforice dintr-o răutate cât se poate de non-metaforică.

Când a sosit si vremea să mă transform din răţuşca cea urâtă în lebăda cea graţioasă şi de toţi idolatrizată, adică în liceu, şi tocmai din cauză că acea transformare a fost exact invers, ca să nu zic mai mult, am reluat lista  precoce "despre cum aş vrea să arăt şi să fiu când voi fi mare" pe care mi-o făcusem la vârsta cea dulce ca un bulgăre alb de glucoză, am cosmetizat-o dupa cum urmează:

• brunetă roşcată (că brunetă m-am dovedit a fi numai la sprânceană şi la geană şi aş arăta ca o roacăriţă neînţeleasă la ce piele albă am)
• păr lins, ce plictisitor, mult mai drăgălaş e parul cret
• pielea albă, pielea alb scandinav (în traducere ptr. cine încă nu ştie cum e aia pielea de scandinav, înseamnă că pielea are un alb frumos şi sănătos, nu de stafie/perete văruit şi devine măsliniu frumos, rapid şi fără arsuri dacă este mângâiată de soare)
• nas mic- ţel îndeplinit... data viitoare când îmi mai doresc ceva, o să-mi doresc en-detail nu en-gros, aşa, la marea plezneală!
• SUBŢIRICĂ, cât de covârşitor de important şi de absolut necesar şi pur şi simplu vital!
• MAI PUŢIN ÎNALTĂ, AŞA CAM CU VREO 10 CM, la naiba, că m-am săturat să scuip cojile de seminţe în capul tuturor, hello!!! De ce m-am născut într-o ţară cu bărbaţi scunzi şi bădărani şi femei şi mai scunde, cu mânuţe şi picioruşe mici şi feţe de păpuşi şi .... cutre?
• DINŢI PERFECŢI, deci nu era de ajuns că sunt mare şi grasă, mai trebuia să am şi dinţi de _ _ _ _ _
• faza cu unghile roşii şi îngrijite ieşite din saboţi albi sandale negre cu platformă rămane

Aţi înţeles cum stătea treaba la "cum aş vrea să arăt" nu? Eram cât se poate de originală şi de nesuperficială! Pe bune, o să vă daţi seama în următoarele rânduri când trec la partea cu "cum aş vrea să fiu" care arăta cam aşa:

• cel mai mult în viaţa asta imi doream sa fiu om; aţi crezut că slabă? 
• să fiu un om bun, unul care să fie atent şi receptiv la cei din jur, şi mai ales înţelegător şi de ajutor;
• să fiu un om integru, care dacă greşeşte are puterea să o recunoască, care poate să-şi ceară scuze fără să simtă că orgoliul îi este ştirbit şi care este nepărtinitor chiar şi atunci când una dintre părţi ar fi chiar el;
• să fiu un om bine crescut, de la o bună ziua dată fără să îl doară gura şi până la ţinutul gurii atunci când îl calcă careva pe nervi fără să îl doară stomacul şi fără să simtă nevoia să muşte din carne vie
• să fiu un om iubitor, care e capabil să dea şi să primească şi să lase oamenii să intre în viaţa lui;
• să fiu un om pururea tânăr la suflet, care să nu se transforme într-un adult acrit si uzat, care trăieşte în trecut, gen "aici vă las şi plec", "m-am săturat de viaţa asta", "îmi vine să vă snopesc (vai, de când nu am mai folosit cuvântul ăsta, putea să nici nu mai existe, să expire şi să dispară) pe toţi", "cine naiba-i Justing Biber?", "asta numeşti tu muzică, Under my Umbrella, ella, ella?", "doamne, cât de hidoşi pot să fie pantalonii aştia cu turul până la genunchi!", "tineri prost-crescuţi", "generaţia asta tânără nu ştie nimic", "ce fain era pe vremea noastră"... şi pot continua până mâine cu exemplele;
• să fiu un om nestresat şi neisteric, care să nu îşi verse complexele şi frustrările pe cei dragi atunci când propria neputinţă şi propriile limitări îi muşcă violent din orgoliu, doar pentru că aceste persoane sunt singurele cu care îşi permite să facă talente.

Nu cred că trebuie să mai continuu. V-aţi lămurit că totuşi era ceva de capul meu, nu? Eram cum s-ar zice în opoziţie cu mine însămi ca Saturn cu Venus câteodată; doar că eu eram tot timpul.

Când am ajuns în perioada de "sheep in the big city" a vieţii mele, adică în facultate, cred că mintea mea a suferit un şoc atotreferitor şi prin urmare, pentru a doua oară în viaţă, nu aveam o imagine clară a cum aş vrea să arăt şi să fiu; de data asta nu din nepăsare şi miserupism ci din abundenţa şi multitudinea de informaţii care m-au copleşit; eram cum s-ar zice o bucată foarte raw în curs de a fi ... gătită. Cu alte cuvinte, în toată această perioadă am observat, cântărit, despicat, asimilat, respins, refulat, căzut, ridicat şi multe altele care au făcut parte din procesul de mare, mare, chin de tranziţie de la perioada interioară/neagră/Evul Mediu/liceul, la perioada exterioară/colorată/Iluminismul/viaţa de după facultate.

A fost greu, foarte greu, precum o naştere anevoioasă (cuvând care nu este nici pe departe redundant dacă ne gândim la câte femei nasc în 2 minute şi 3 mişcări); şi eu care am crezut că dacă trec de liceu restul e floare la ureche ... câtă naivitate.

De la terminarea facultăţii şi până în prezent lista şi-a adunat sevele şi s-a reîntrupat în ceea ce este:

• undeva m-am pierdut
• unde?
• de când?
• şi mai ales, de ce?
• nu-mi place

Interesează pe cineva toate aceste amănunte luxuriante ale unei infime realităţi? Probabil că nu.
Dar a trebuit să le scriu. Nu mai vroiau înăuntru.

Despre cum scrisul si cititul sunt bune ca painea calda

Cred ca de multe ori scrisul este cel mai bun medicament. Cum ar fi sa mergem la doctor si in loc de medicamente sa ne prescrie scrisul? De exemplu:

- Buna ziua, ati putea sa-mi dati ceva de nervi intinsi la maxim?
- Absolut! Fa-ti un jurnal si scrie-ti toate of-urile.
- Mmm, pai si daca mi-l gaseste cineva si il citeste?
- Atunci fa-ti un jurnal online ca sa scapi de un stres.

Ce tare ar fi nu? Un fel de placebo doar ca in loc sa ingurgitezi un pseudo-medicament, scuipi afara un of/ un gand/ o traire/ o aspiratie/ o fabulatie. Si zau daca placebo-ul asta nu face bine si aproapelui. Vorbesc in cunostinta de cauza: una din modalitatile de relaxare ale neuronului meu este sa citeasca un blog. Si uite asa iti vindeci nevrozele si pe ale altora fara sa mai afectezi si alte organe/parti ale corpului.

For the passionate driver

Sadly, there are less and less good things to say about Romania.  However dissapointed I would be though, I could never deny its goodies. Here is one of them: The Transfagarasan Route

A.D. 2010: Happy New Year!

Happy New Year to all good people in the world! 

Happy name day to all Ion, Ioan, Ionuţ, Ioana, Ionela and other derivatives!

And last but not least, Happy 1st Birthday, my toddler blog!

And now enough with the sugar and let's get to serious business*

 

*says me, munching a banana, in loose outfit, with partially dried hair and a mixture of gin and peach juice at my left; and a big, fat glass of water to feel like I'm already checking items on the resolution.